“ Cuvântul luminii”
~Totul a început fără să-mi dau seama. Soarele strălucea pentru prima dată cu adevărul. Dincolo de acea perdea de nori, o rază sensibilă de foc care străbătea întreginfinitul.~ ~Ж~ La marginea propriului meu suflet, când cele mai adânci dureri se transformă în zâmbete, când eternitatea arde în fiecare gând, în inima mea ia naştere Cuvântul. Acest ghiocel al împlinirii…prin care îmi simt inima vie… Cu viteza gândului stăbat granițele rațiunii umane, în căutarea spiritului. Fiecare cuvânt este o căutare, o încercare de a înțelege anotimpul din inima mea. Dragi cititori, pentru câteva clipe de eternitate, clepsidra timpului se va întoarce. Cuvintele care vor izvorî din propria mea inimă, din respirația fiecărui sentiment, vor crea un tablou al unui anotimp etern, propria mea viață! Totuşi, înainte de a începe, atrag atenția fiecărui cititor asupra faptului că fiecare cuvânt pe care îl voi aşeza pe această hârtie, va fi cuvântul eliberat din propria mea inimă, va fi suflarea spiritului în inima fiecărui gând. tremura sub raza de soare care pătrunde până în adâncul inimii. Un răsărit în care găseam portretul vieții, un zâmbet care îmi dădea puterea de a trăi. Soarele, o furtună de flăcări îmi mângâia inima. Mireasma dragostei pătrundea în mine, şi astfel viața mea căpăta sens. Însă, când aceste întâlniri i-au sfârşit, când Soarele apune, când zâmbetul moare, inima mea plânge cu lacrimi sălbatice. Lacrimi de cristal care sfâşie în mii de bucăți fiecare gând, căci noaptea singurătății îmi ucide sufletul. Dincolo de legile rațiunii umane, Soaele sufletului meu este un trandafir, un zâmbet nemuritor pe care îl port în fiecare clipă în inimă. Zorii primei zile pǎtrunseserǎ sfios în viața mea.Lumina pǎtrundea lin prin sufletul meu..Am auzit apoi,un sunet minunat,dar în acelaşi timp cutremurǎtor.Inima mea se trezise la viațǎ..Dupǎ eternitǎți întregi,trǎim din nou..Ultima experiențǎ îmi lǎsase un gust amar.Într-o singurǎ viațǎ,sufletul meu fusese de nenumǎrate ori rǎnit,pentru cǎ atunci lumea nu m-a înțeles.Apoi,am deschis ochii..Imapctul a fost de nedescris..M-am trezit printre cuvinte. Eram un cuvânt,pe care cineva îl trântea nemilos pe un ocean înghețat de hârtie..Am privit în jur.Am vǎzut alte statui ce zǎceau alǎturi de mine.Era frig,inima nu mai bǎtea.Dar asta nu era totul..Singurǎtatea pǎtrundea în sufletul meu,devorându-mi înțelesul.Eram un gând ce pierea din neglijența celui care la creat..Deodatǎ…Am simțit cǎldurǎ.O voce îmi dezgheța veşmântul.Era probabil un cititor,care-mi dǎruia câteva secunde de viațǎ.Am zâmbit atunci când vocea lui mi-a strǎbǎtut veşmântul cu privirea..A fost ca un vis…Doar pentru câteva secunde.Am simțit o dragoste renǎscutǎ în mine,când cititorul m-a citit..Am simțit un zâmbet pe chipul lui,ceea ce însemna cǎ eram un cuvânt special.Dar eu nu ştiam cine sunt!Nu-mi puteam vedea veşmântul. Dupǎ ce dragul meu prieten a terminat de citit,noaptea s-a instalat atunci când el a închis cartea.Era întuneric..Nu vedeam nimic…Auzeam însǎ,murmurul celor din jur..Cineva a rostit cuvântul “Dragoste” şi mǎ gândeam la cine se refereau.. La un moment dat,am simțit cum pǎmântul vibra la picioarele mele..Vocea cuvântului vecin rǎsuna puternic..Nu-l vedeam,însǎ,ştiam cǎ este lângǎ mine..-Bunǎ,bag de seamǎ cǎ eşti un cuvânt înțelept,cǎci vocea ta rǎsunǎ puternic..-Probabil,dar nu ştiu cine sunt.Nu cred cǎ sunt un cuvânt magic,deoarece nu am zǎrit nici-un zâmbet pe chipul vreunui cititor atunci când mi-a strǎbǎtut veşmântul..Ştiu doar cǎ sunt un cuvânt vechi,care a asistat la naşterea multor cuvinte din aceastǎ lume.Dacǎ vrei sǎ şti,îți pot spune cǎ ne aflǎm într-o lume,în care cel care ne aşeazǎ este însǎşi marele nostru creator.Lasǎ-te purtat de dorința lui,şi vei descoperi fericirea pe care orice cuvânt şi-o doreşte:Acea de a fi citit..-Eu sunt un cuvânt nou.Abia azi m-am nǎscut..Dar din nefericire,nu ştiu cine sunt.Nu-mi cunosc înțelesul.Mǎ simt asemenea unui suflet gol..-Nu-ți face griji,eşti poate cel mai minunat cuvânt pe care scriitorul l-a inventat vreodatǎ,pentru cǎ tu exprimi cel mai nobil sentiment pe care omul îl poate avea: Dragostea..Am fost de fațǎ când scriitorul ți-a dat naştere.L-am auzit botezându-te,iar şoaptele lui mi-au mângâiat auzul.E o plǎcere pentru mine sǎ fiu lângǎ tine. Sǎ nu-ți fie fricǎ atunci când vei fi purtat pe un alt ocean de hârtie. Suntem într-o poveste,unde cu ajutorul nostru,creatorul prezintǎ lumea gândurilor sale..Ştiu,frigul pǎtrunde în noi,ne zgârie sufletul.Dar atunci când cineva ne citeşte,vocea care pǎtrunde în noi aduce cu ea,focul existenței..>>Am tǎcut pentru cǎ nu puteam vorbi.Rǎmǎsesem uimit.Dragoste.Eram dragostea pe care o cǎutasem în viața precedentǎ,dragostea pentru care murisem ultima datǎ.Eram ceea ce-mi doream sǎ gǎsesc.Eram dragoste…Eram izvor de zâmbete şi fericire,doar dacǎ eram înțeles..Eram o dragoste vie,ce trǎia în adâncul unui cuvânt.O zi trecuse.Cunoscusem un zâmbet şi un cuvânt care ştia cine sunt.Viața mea era aventura unui cuvânt,unui înțeles ce se numea suflet.Pentru cǎ eu eram dragoste,o dragoste ce urma sǎ o port în suflet,în inimǎ,de-a lungul acestei poveşti..
În acele momente mǎ scufundasem într-o tǎcere adâncǎ..Sufletul meu nu mai putea vorbi.Mǎ simțeam gol,lipsit de putere,fiidncǎ întunericul era o pânzǎ de tristețe,un zid în fața ochilor mei.Frigul tremura nestigherit în inima mea. Dar nu puteam face nimic.Aşteptam rǎsǎritul,aşteptam vocea cititorului care sǎ-mi ardǎ sufletul.Aşteptam radiația unei voci care sǎ-mi mângâie veşmântul,care sǎ pǎtrundǎ pânǎ în adâncul sufletului meu,şi de acolo,sǎ culeagǎ dragostea… Însǎ,deodatǎ,inima a încetat sǎ mai batǎ..Nu-mi mai auzeam vocea sufletului,pentru cǎ timpul îmi înghețațe sufletul..Timpul rǎmǎsese prins într-o tǎcere ce pǎrea a fi fǎrǎ de sfârşit. Nu ştiu ce s-a întâmplat..Nu ştiu,pentru cǎ nu-mi mai aduc aminte..M-am trezit cu trupul amorțit şi cu ochii înlǎcrimați..Am privit în jur,şi auzeam din depǎrtǎri o voce ce se apropria de mine..Era un cǎlǎtor,dar nu era un simplu cititor.Era un om înțelept a cǎrui voce era o voce a sufletului,o voce caldǎ din care izvorau cele mai nobile mǎrturisiri.Era un cǎlǎtor ce mergea pe drumul fericirii.. Am aştept nerǎbdǎtor..Vocea se apropria din ce în ce mai rapid..Inima-mi bǎtea nebuneşte.Şi atunci,a venit peste mine..O luminǎ mi-a strǎbǎtut veşmântul..Un cântec de dragoste m-a înconjurat.O plǎcere de neexprimat a pus în acele clipe stǎpânire pe mine..Sufletul dansa în interiorul inimii mele.Pentru cǎ eram cuvântul care pǎtrundea cel mai adânc în inima cititorului..Apoi lumina a dispǎrut..Soarele vieții mele apunea de fiecare datǎ prea rapid,pentru cǎ lumina care-mi încǎlzea vesmântul era vocea cititorului,care strǎbatea mii de cuvinte.. În amurgul acelor clipe,am privit în ochii cuvântului care se afla lângǎ mine. L-am vǎzut trist,şi am vrut sǎ-i vorbesc,dar mi-am dat seama cǎ nu era momentul potrivit.Îmi era prieten,însǎ în acele clipe eram un nou-nǎscut,un strǎin în aceastǎ lume.Plângea,şi prin lacrimile lui am vǎzut urma unei dureri de neexprimat...Asta era adevǎrata înțelepciune.Era fericirea deplinǎ,dragostea nemǎrginitǎ,dar în acelaşi timp era singurǎtatea absolutǎ.Era un drum periculos, pe care nu mulți îl puteau strǎbate..Era un lac plin cu lacrimi.Era o inimǎ sfâşiatǎ de cele mai adânci dureri.Era foc şi gheațǎ,zâmbet şi tristețe.Pentru cǎ înțelepciunea cuprindea totul.Îmi era milǎ de prietenul meu.Doream sǎ-l ajut,dar nu ştiam cum.Eu eram dragoste!Pentru mine suferința îmi era necunoscutǎ..Însǎ,o simțeam prezentǎ în inma mea.Simțeam cum dragostea se nǎştea dintr-o suferințǎ dulce.O suferințǎ ce o purtam pentru toatǎ viața.. O altǎ noaptea bǎtea la porțile existenței mele.Eram un cuvânt,
scufundat în apele necunoscute ale unei poveşti.Un cuvânt ce avea sǎ înfrunte furtunile unor clipe însângerate de durerea pe care fǎrǎ vina mea o produceam.Chiar dacǎ radiam fericirea fǎrǎ margini,chiar dacǎ eram cel mai frumos vis,dragostea din mine era periculoasǎ…Pentru cǎ puteam rǎni,pentru cǎ uneori,din prea multǎ iubire,sufocam inimi nevinovate.Dar acesta era destinul meu,nu aveam cum sǎ mǎ împotrivesc.Pǎşeam peste destinul meu cu speranța cǎ nu voi ucide nici mǎcar o datǎ..Pentru cǎ dragostea mea nu era un boalǎ,ci un leac.Pentru cǎ timpul trǎia prin cuvinte! În acele clipe,îmi lǎsam sufletul rǎstignit pe suflarea vântului.Am închis ochii.Şi am început sǎ visez.Aşteptam cu nerǎbdare urmǎtorul rǎsǎrit…
Întunericul devenise un zid între mine şi cei din jur…În acele clipe,în care sufletul îmi era singur,o tristețe punea stǎpânire pe inima mea..O tristețe neobişnuit de crudǎ..Îmi doream sǎ plâng,dar lacrimile cǎdeau în adâncul propriei mele vieți.Lacrimi pure,ce izvoreau din inima mea..Şi nu mǎ puteam opri.Îmi doream nespus de mult sǎ reîntâlnesc vocea fierbinte a unui cititor. Dar în acele momente,soarele era departe,iar rǎsǎritul îmi pǎrea doar un vis la care simplu fapt de a spera,mǎ cutremura…Pentru cǎ eram un cuvânt care pierea cu fiecare secundǎ de întuneric,care îngheța într-o tǎcere de nesuportat.. Eram un cuvânt,eram dragoste,care putea aduce fericire,dar şi suferințǎ în inimile oamenilor..Eram o dragoste purǎ,o dragoste care-mi izbucnea în inimǎ în fiecare secundǎ din viațǎ.Dar asta nu era totul..Tristețea cuvântului care-mi devenise primul prieten în aceastǎ nouǎ viațǎ,îmi mǎcina gândurile..Nu ştiam de ce era supǎrat.Îmi doream nespus de mult sǎ-l ajut,însǎ nu ştiam cum..Eram un cuvânt,pe care gândul scriitorului îl purta pe nişte oceane de gheațǎ.Inima îmi ardea,dragostea îmi mistuia fiecare clipǎ de viațǎ..Eram o dragoste care sângera în propriul ei cuvânt. Când fiecare clipǎ pare la fel de întunecatǎ,când nu aud niciun sunet,când pânǎ şi propria mea inimǎ doarme în noaptea fǎrǎ de sfârşit,când totul este la fel în fiecare clipǎ,noaptea devine un infern,o moarte prin care sufletul îmi este dat uitǎrii pentru cââteva ore întregi,în care tristețea nǎscutǎ din propria singurǎtate,ascunde în ea,eternitǎți întregi.Ore de amorțire,ore de uitare,ore în care visul este prin legea singurǎtǎții interzis..Nu pot visa..Nu pot trǎi..Pentru cǎ sunt un simplu cuvânt..Cuvânt rǎtǎcit printr-o carte.nu aveam de unde sǎ ştiu câte suferințe îmi vor strǎbate sufletul pânǎ la urmǎtorul rǎsǎrit.Cartea devenise un mormânt,pentru cǎ pe oceanele de gheațǎ zǎcea veşmântul neînsuflețit al fiecǎrui cuvânt. O singurǎ dorințǎ rǎmânea vie în interiorul inimii mele..Aşteptam soarele,acel foc care îmi reaprindea flacǎra vieții..Îmi doream ca data viitoare,sǎ nu apunǎ aşa cum a dispǎrut ultima datǎ..Doream sǎ-mi mai dǎruiasca câteva clipe de luminǎ,câteva secunde de viațǎ..Pentru cǎ doar în acele momente trǎiam cu adevǎrat.
Acolo se odihnea sufletul meu..În paginile acelei lumi pe care nu o cunoşteam încǎ.În inima acelei voce care-mi topea întreaga amǎrǎciune.Eram viu doar când razele de foc ale cititorului îmi cuprindeau întreg veşmântul.Atunci sufletul îmi era eliberat..Tǎcerea era absolutǎ,ajutându-mǎ sǎ-mi ascult propriile gânduri fǎrǎ sǎ fiu tulburat.În acele clipe mi-am simțit inima plinǎ de suferințǎ.Inima îmi devenise amarǎ.sufletul fusese cuprins de o urǎ fațǎ de tot ceea ce existǎ în jurul meu.. Eram necǎjit şi îmi uram destinul.De aceea viața mea devenea din ce în ce mai veninoasǎ.Simțeam cum sângele îmi fusese tulburat de tǎcerea fǎrǎ de sfârşit,de bezna care parcǎ mǎ orbise.Aşteptam soarele ca o ultimǎ speranțǎ.Şi într-un sfârşit,a venit! O strǎlucire fǎrǎ margini m-a îmbrǎțişat preț de o clipǎ.Simțeam cum în acea clipǎ se afla ascunsǎ o întreagǎ eternitate.O veşnicie ce se numea secundǎ… Soarele devenise mai fierbinte.Razele lui,limbi de foc care îmi sǎrutau sufletul,îmi scufundau inima în zâmbetul vieții.Mierea dragostei îmi pǎtrundea din nou în mine,şi simțeam,dupǎ o lungǎ perioadǎ,cǎ trǎiesc cu adevǎrat.Soarele îmi ardea cu dragoste sfletul.Inima îmi era din nou vie,din nou iubitoare.Dar clipa trecu.Soarele se îndepǎrta iar lumina nu îmi mai cuprindea veşmântul.Mi-am dorit sǎ îmi mai dǎruiascǎ o altǎ clipǎ,dar probabil cǎ nu m-a auzit. Am plâns cu lacrimi sǎlbatice care îmi sfâşiau fiecare gând.Veşnicia trecuse printr-o clipǎ,iar viața mea,fericirea absolutǎ la care visam,rǎmânea departe. O veşnicie sfǎrâmatǎ de legile neştiute ale timpului.Plângeam fǎrǎ oprire,cǎci singurǎtatea îmi rǎnea din nou inima.Dragostea mea fusese din nou pierdutǎ. Cât de mult mi-aş fi dorit sǎ cuprind dragostea pentru tot restul eternitǎții în sufletul meu.Sǎ cuprind acel sentiment nemǎrginit în inima mea.sǎ iubesc în fiecare clipǎ a existenței,sǎ zâmbesc la fiecare pas.Eram un cuvânt,ce pǎstra în adâncul sǎu un tainic înțeles.Eram veşnicia care ajungea în adâncul inimii fiecǎrui cititor.Eram o razǎ de foc care strǎpungea fiecare suflet.Eram un cuvânt,pe care lumea hotǎrâse sǎ-l închidǎ în aceastǎ carte.O carte ce devenise cimitirul tuturor cuvintelor.eternitǎți întregi jertfite pe altarul unei pagini de hârtie.. Soarele,vocea unui cititor necunoscut,unui cǎlǎtor printre aceste oceanuri nesfârşite,îmi îmblânzise sufletul atunci când strǎbǎtuse propriul meu veşmânt. Puterea cu care mǎ cuprindea ma uimise.Respiram din nou regulat.Rǎmǎsesem din nou singur.Doar eu cu propriile mele gânduri,scufundat într-o lume plinǎ de mistere,ce nu ştiam dacǎ le voi afla vreodatǎ.eram un cuvânt,ce era purtat din ocean în ocean,din paginǎ în paginǎ,de gândul celui care mǎ crease.Scriitorul era stǎpânul meu,care mǎ aşeza dupǎ bunul sǎu plac. Totul era absolut…Soarele îmi dǎruia fericirea totalǎ,iar noaptea mǎ chinuia prin fiecare secundǎ înghețatǎ.Când soarele rǎsǎrea,viața mea renǎştea,iar când
apunea,murea!Totul dura o secundǎ!Focul îmi mistuia propria existențǎ…Priveam în jur,şi în rarele momente când puteam vedea,observam lacrimi în ochii prietenului meu.Sufletul meu plângea în tǎcere alǎturi de el.Îmi era prieten,iar în acele clipe trebuia sǎ îl ajut,sau mǎcar sǎ încerc..Şi aşa am fǎcut:-Dragul meu prieten,lacrimile tale îmi sfâie inima.Durerea ta pǎtrunde în sufletul meu.Spune-mi te rog,cum aş putea sǎ te ajut!-Plâng,plâng din cauza propriul adevǎr care mi-a zdruncinat sufletul.Viața mea este prea amarǎ.Am aflat cine sunt!Numele meu este Înțelepciune!-Nu înțeleg…Acest adevǎr te-a tulburat înt-un asemenea mod?-Of,nu aş fi fost supǎrat dacǎ numele meu ar fi fost “suferințǎ”, “moarte”,sau orice alt cuvânt.Dar ține minte,Înțelepciunea este cea care îți ucide eternitatea,singura noastrǎ existențǎ..Înțelepciunea îți aratǎ lumea aşa cum este.Şi credemǎ, este infiorǎtor sǎ vezi cum sfârşitul se aproprie şi eşti neputincios.Înțelepciunea este cea care îți aratǎ cǎ fericirea este departe,iar dragostea nu este decât un vis..Aici,în aceastǎ lume îngehțatǎ,lumea ne va uita.Soarele nu va mai rǎsǎri,şi noi vom pieri în propria noastrǎ singurǎtate.Pentru cǎ oamenii nu ne înțeleg.Într-o zi nu se va mai naşte nici-un cuvânt.Totul va muri!
Înțelepciunea este o greşealǎ, pentru cǎ,dacǎ ea ar lipsi,atunci iluzia ne-ar aduce o fericire imaginarǎ.Dar cred cǎ e mai bine sǎ zâmbim,înainte sǎ pierim.Nu pot explica,pentru cǎ este mai bine aşa.Poate cǎ adevǎrul nu trebuie aflat niciodatǎ.Nu uita,tot ce îți pot spune cǎ suntem cadavre vii,ce şi-ar dori sǎ moarǎ înainte ca singurǎtatea sǎ îi închidǎ în închisoarea uitǎrii,de unde nu vor mai ieşi niciodatǎ.În aceste momente,acelacare va muri va fi binecuvântat,pentru cǎ va scǎpa de furtuna care va veni.Iar eu,înțelepciunea voi fi un biet cuvânt,pe care timpul îl va rǎni cu purul adevǎr. Am tǎcut…Vorbele lui,mǎ cutremurau la nesfârşit.o viziune îngrozitoare.Aşteptam soarele,aşteptam ca cineva sǎ deschida aceastǎ carte...
~Totul a început fără să-mi dau seama. Soarele strălucea pentru prima dată cu adevărul. Dincolo de acea perdea de nori, o rază sensibilă de foc care străbătea întreginfinitul.~ ~Ж~ La marginea propriului meu suflet, când cele mai adânci dureri se transformă în zâmbete, când eternitatea arde în fiecare gând, în inima mea ia naştere Cuvântul. Acest ghiocel al împlinirii…prin care îmi simt inima vie… Cu viteza gândului stăbat granițele rațiunii umane, în căutarea spiritului. Fiecare cuvânt este o căutare, o încercare de a înțelege anotimpul din inima mea. Dragi cititori, pentru câteva clipe de eternitate, clepsidra timpului se va întoarce. Cuvintele care vor izvorî din propria mea inimă, din respirația fiecărui sentiment, vor crea un tablou al unui anotimp etern, propria mea viață! Totuşi, înainte de a începe, atrag atenția fiecărui cititor asupra faptului că fiecare cuvânt pe care îl voi aşeza pe această hârtie, va fi cuvântul eliberat din propria mea inimă, va fi suflarea spiritului în inima fiecărui gând. tremura sub raza de soare care pătrunde până în adâncul inimii. Un răsărit în care găseam portretul vieții, un zâmbet care îmi dădea puterea de a trăi. Soarele, o furtună de flăcări îmi mângâia inima. Mireasma dragostei pătrundea în mine, şi astfel viața mea căpăta sens. Însă, când aceste întâlniri i-au sfârşit, când Soarele apune, când zâmbetul moare, inima mea plânge cu lacrimi sălbatice. Lacrimi de cristal care sfâşie în mii de bucăți fiecare gând, căci noaptea singurătății îmi ucide sufletul. Dincolo de legile rațiunii umane, Soaele sufletului meu este un trandafir, un zâmbet nemuritor pe care îl port în fiecare clipă în inimă. Zorii primei zile pǎtrunseserǎ sfios în viața mea.Lumina pǎtrundea lin prin sufletul meu..Am auzit apoi,un sunet minunat,dar în acelaşi timp cutremurǎtor.Inima mea se trezise la viațǎ..Dupǎ eternitǎți întregi,trǎim din nou..Ultima experiențǎ îmi lǎsase un gust amar.Într-o singurǎ viațǎ,sufletul meu fusese de nenumǎrate ori rǎnit,pentru cǎ atunci lumea nu m-a înțeles.Apoi,am deschis ochii..Imapctul a fost de nedescris..M-am trezit printre cuvinte. Eram un cuvânt,pe care cineva îl trântea nemilos pe un ocean înghețat de hârtie..Am privit în jur.Am vǎzut alte statui ce zǎceau alǎturi de mine.Era frig,inima nu mai bǎtea.Dar asta nu era totul..Singurǎtatea pǎtrundea în sufletul meu,devorându-mi înțelesul.Eram un gând ce pierea din neglijența celui care la creat..Deodatǎ…Am simțit cǎldurǎ.O voce îmi dezgheța veşmântul.Era probabil un cititor,care-mi dǎruia câteva secunde de viațǎ.Am zâmbit atunci când vocea lui mi-a strǎbǎtut veşmântul cu privirea..A fost ca un vis…Doar pentru câteva secunde.Am simțit o dragoste renǎscutǎ în mine,când cititorul m-a citit..Am simțit un zâmbet pe chipul lui,ceea ce însemna cǎ eram un cuvânt special.Dar eu nu ştiam cine sunt!Nu-mi puteam vedea veşmântul. Dupǎ ce dragul meu prieten a terminat de citit,noaptea s-a instalat atunci când el a închis cartea.Era întuneric..Nu vedeam nimic…Auzeam însǎ,murmurul celor din jur..Cineva a rostit cuvântul “Dragoste” şi mǎ gândeam la cine se refereau.. La un moment dat,am simțit cum pǎmântul vibra la picioarele mele..Vocea cuvântului vecin rǎsuna puternic..Nu-l vedeam,însǎ,ştiam cǎ este lângǎ mine..-Bunǎ,bag de seamǎ cǎ eşti un cuvânt înțelept,cǎci vocea ta rǎsunǎ puternic..-Probabil,dar nu ştiu cine sunt.Nu cred cǎ sunt un cuvânt magic,deoarece nu am zǎrit nici-un zâmbet pe chipul vreunui cititor atunci când mi-a strǎbǎtut veşmântul..Ştiu doar cǎ sunt un cuvânt vechi,care a asistat la naşterea multor cuvinte din aceastǎ lume.Dacǎ vrei sǎ şti,îți pot spune cǎ ne aflǎm într-o lume,în care cel care ne aşeazǎ este însǎşi marele nostru creator.Lasǎ-te purtat de dorința lui,şi vei descoperi fericirea pe care orice cuvânt şi-o doreşte:Acea de a fi citit..-Eu sunt un cuvânt nou.Abia azi m-am nǎscut..Dar din nefericire,nu ştiu cine sunt.Nu-mi cunosc înțelesul.Mǎ simt asemenea unui suflet gol..-Nu-ți face griji,eşti poate cel mai minunat cuvânt pe care scriitorul l-a inventat vreodatǎ,pentru cǎ tu exprimi cel mai nobil sentiment pe care omul îl poate avea: Dragostea..Am fost de fațǎ când scriitorul ți-a dat naştere.L-am auzit botezându-te,iar şoaptele lui mi-au mângâiat auzul.E o plǎcere pentru mine sǎ fiu lângǎ tine. Sǎ nu-ți fie fricǎ atunci când vei fi purtat pe un alt ocean de hârtie. Suntem într-o poveste,unde cu ajutorul nostru,creatorul prezintǎ lumea gândurilor sale..Ştiu,frigul pǎtrunde în noi,ne zgârie sufletul.Dar atunci când cineva ne citeşte,vocea care pǎtrunde în noi aduce cu ea,focul existenței..>>Am tǎcut pentru cǎ nu puteam vorbi.Rǎmǎsesem uimit.Dragoste.Eram dragostea pe care o cǎutasem în viața precedentǎ,dragostea pentru care murisem ultima datǎ.Eram ceea ce-mi doream sǎ gǎsesc.Eram dragoste…Eram izvor de zâmbete şi fericire,doar dacǎ eram înțeles..Eram o dragoste vie,ce trǎia în adâncul unui cuvânt.O zi trecuse.Cunoscusem un zâmbet şi un cuvânt care ştia cine sunt.Viața mea era aventura unui cuvânt,unui înțeles ce se numea suflet.Pentru cǎ eu eram dragoste,o dragoste ce urma sǎ o port în suflet,în inimǎ,de-a lungul acestei poveşti..
În acele momente mǎ scufundasem într-o tǎcere adâncǎ..Sufletul meu nu mai putea vorbi.Mǎ simțeam gol,lipsit de putere,fiidncǎ întunericul era o pânzǎ de tristețe,un zid în fața ochilor mei.Frigul tremura nestigherit în inima mea. Dar nu puteam face nimic.Aşteptam rǎsǎritul,aşteptam vocea cititorului care sǎ-mi ardǎ sufletul.Aşteptam radiația unei voci care sǎ-mi mângâie veşmântul,care sǎ pǎtrundǎ pânǎ în adâncul sufletului meu,şi de acolo,sǎ culeagǎ dragostea… Însǎ,deodatǎ,inima a încetat sǎ mai batǎ..Nu-mi mai auzeam vocea sufletului,pentru cǎ timpul îmi înghețațe sufletul..Timpul rǎmǎsese prins într-o tǎcere ce pǎrea a fi fǎrǎ de sfârşit. Nu ştiu ce s-a întâmplat..Nu ştiu,pentru cǎ nu-mi mai aduc aminte..M-am trezit cu trupul amorțit şi cu ochii înlǎcrimați..Am privit în jur,şi auzeam din depǎrtǎri o voce ce se apropria de mine..Era un cǎlǎtor,dar nu era un simplu cititor.Era un om înțelept a cǎrui voce era o voce a sufletului,o voce caldǎ din care izvorau cele mai nobile mǎrturisiri.Era un cǎlǎtor ce mergea pe drumul fericirii.. Am aştept nerǎbdǎtor..Vocea se apropria din ce în ce mai rapid..Inima-mi bǎtea nebuneşte.Şi atunci,a venit peste mine..O luminǎ mi-a strǎbǎtut veşmântul..Un cântec de dragoste m-a înconjurat.O plǎcere de neexprimat a pus în acele clipe stǎpânire pe mine..Sufletul dansa în interiorul inimii mele.Pentru cǎ eram cuvântul care pǎtrundea cel mai adânc în inima cititorului..Apoi lumina a dispǎrut..Soarele vieții mele apunea de fiecare datǎ prea rapid,pentru cǎ lumina care-mi încǎlzea vesmântul era vocea cititorului,care strǎbatea mii de cuvinte.. În amurgul acelor clipe,am privit în ochii cuvântului care se afla lângǎ mine. L-am vǎzut trist,şi am vrut sǎ-i vorbesc,dar mi-am dat seama cǎ nu era momentul potrivit.Îmi era prieten,însǎ în acele clipe eram un nou-nǎscut,un strǎin în aceastǎ lume.Plângea,şi prin lacrimile lui am vǎzut urma unei dureri de neexprimat...Asta era adevǎrata înțelepciune.Era fericirea deplinǎ,dragostea nemǎrginitǎ,dar în acelaşi timp era singurǎtatea absolutǎ.Era un drum periculos, pe care nu mulți îl puteau strǎbate..Era un lac plin cu lacrimi.Era o inimǎ sfâşiatǎ de cele mai adânci dureri.Era foc şi gheațǎ,zâmbet şi tristețe.Pentru cǎ înțelepciunea cuprindea totul.Îmi era milǎ de prietenul meu.Doream sǎ-l ajut,dar nu ştiam cum.Eu eram dragoste!Pentru mine suferința îmi era necunoscutǎ..Însǎ,o simțeam prezentǎ în inma mea.Simțeam cum dragostea se nǎştea dintr-o suferințǎ dulce.O suferințǎ ce o purtam pentru toatǎ viața.. O altǎ noaptea bǎtea la porțile existenței mele.Eram un cuvânt,
scufundat în apele necunoscute ale unei poveşti.Un cuvânt ce avea sǎ înfrunte furtunile unor clipe însângerate de durerea pe care fǎrǎ vina mea o produceam.Chiar dacǎ radiam fericirea fǎrǎ margini,chiar dacǎ eram cel mai frumos vis,dragostea din mine era periculoasǎ…Pentru cǎ puteam rǎni,pentru cǎ uneori,din prea multǎ iubire,sufocam inimi nevinovate.Dar acesta era destinul meu,nu aveam cum sǎ mǎ împotrivesc.Pǎşeam peste destinul meu cu speranța cǎ nu voi ucide nici mǎcar o datǎ..Pentru cǎ dragostea mea nu era un boalǎ,ci un leac.Pentru cǎ timpul trǎia prin cuvinte! În acele clipe,îmi lǎsam sufletul rǎstignit pe suflarea vântului.Am închis ochii.Şi am început sǎ visez.Aşteptam cu nerǎbdare urmǎtorul rǎsǎrit…
Întunericul devenise un zid între mine şi cei din jur…În acele clipe,în care sufletul îmi era singur,o tristețe punea stǎpânire pe inima mea..O tristețe neobişnuit de crudǎ..Îmi doream sǎ plâng,dar lacrimile cǎdeau în adâncul propriei mele vieți.Lacrimi pure,ce izvoreau din inima mea..Şi nu mǎ puteam opri.Îmi doream nespus de mult sǎ reîntâlnesc vocea fierbinte a unui cititor. Dar în acele momente,soarele era departe,iar rǎsǎritul îmi pǎrea doar un vis la care simplu fapt de a spera,mǎ cutremura…Pentru cǎ eram un cuvânt care pierea cu fiecare secundǎ de întuneric,care îngheța într-o tǎcere de nesuportat.. Eram un cuvânt,eram dragoste,care putea aduce fericire,dar şi suferințǎ în inimile oamenilor..Eram o dragoste purǎ,o dragoste care-mi izbucnea în inimǎ în fiecare secundǎ din viațǎ.Dar asta nu era totul..Tristețea cuvântului care-mi devenise primul prieten în aceastǎ nouǎ viațǎ,îmi mǎcina gândurile..Nu ştiam de ce era supǎrat.Îmi doream nespus de mult sǎ-l ajut,însǎ nu ştiam cum..Eram un cuvânt,pe care gândul scriitorului îl purta pe nişte oceane de gheațǎ.Inima îmi ardea,dragostea îmi mistuia fiecare clipǎ de viațǎ..Eram o dragoste care sângera în propriul ei cuvânt. Când fiecare clipǎ pare la fel de întunecatǎ,când nu aud niciun sunet,când pânǎ şi propria mea inimǎ doarme în noaptea fǎrǎ de sfârşit,când totul este la fel în fiecare clipǎ,noaptea devine un infern,o moarte prin care sufletul îmi este dat uitǎrii pentru cââteva ore întregi,în care tristețea nǎscutǎ din propria singurǎtate,ascunde în ea,eternitǎți întregi.Ore de amorțire,ore de uitare,ore în care visul este prin legea singurǎtǎții interzis..Nu pot visa..Nu pot trǎi..Pentru cǎ sunt un simplu cuvânt..Cuvânt rǎtǎcit printr-o carte.nu aveam de unde sǎ ştiu câte suferințe îmi vor strǎbate sufletul pânǎ la urmǎtorul rǎsǎrit.Cartea devenise un mormânt,pentru cǎ pe oceanele de gheațǎ zǎcea veşmântul neînsuflețit al fiecǎrui cuvânt. O singurǎ dorințǎ rǎmânea vie în interiorul inimii mele..Aşteptam soarele,acel foc care îmi reaprindea flacǎra vieții..Îmi doream ca data viitoare,sǎ nu apunǎ aşa cum a dispǎrut ultima datǎ..Doream sǎ-mi mai dǎruiasca câteva clipe de luminǎ,câteva secunde de viațǎ..Pentru cǎ doar în acele momente trǎiam cu adevǎrat.
Acolo se odihnea sufletul meu..În paginile acelei lumi pe care nu o cunoşteam încǎ.În inima acelei voce care-mi topea întreaga amǎrǎciune.Eram viu doar când razele de foc ale cititorului îmi cuprindeau întreg veşmântul.Atunci sufletul îmi era eliberat..Tǎcerea era absolutǎ,ajutându-mǎ sǎ-mi ascult propriile gânduri fǎrǎ sǎ fiu tulburat.În acele clipe mi-am simțit inima plinǎ de suferințǎ.Inima îmi devenise amarǎ.sufletul fusese cuprins de o urǎ fațǎ de tot ceea ce existǎ în jurul meu.. Eram necǎjit şi îmi uram destinul.De aceea viața mea devenea din ce în ce mai veninoasǎ.Simțeam cum sângele îmi fusese tulburat de tǎcerea fǎrǎ de sfârşit,de bezna care parcǎ mǎ orbise.Aşteptam soarele ca o ultimǎ speranțǎ.Şi într-un sfârşit,a venit! O strǎlucire fǎrǎ margini m-a îmbrǎțişat preț de o clipǎ.Simțeam cum în acea clipǎ se afla ascunsǎ o întreagǎ eternitate.O veşnicie ce se numea secundǎ… Soarele devenise mai fierbinte.Razele lui,limbi de foc care îmi sǎrutau sufletul,îmi scufundau inima în zâmbetul vieții.Mierea dragostei îmi pǎtrundea din nou în mine,şi simțeam,dupǎ o lungǎ perioadǎ,cǎ trǎiesc cu adevǎrat.Soarele îmi ardea cu dragoste sfletul.Inima îmi era din nou vie,din nou iubitoare.Dar clipa trecu.Soarele se îndepǎrta iar lumina nu îmi mai cuprindea veşmântul.Mi-am dorit sǎ îmi mai dǎruiascǎ o altǎ clipǎ,dar probabil cǎ nu m-a auzit. Am plâns cu lacrimi sǎlbatice care îmi sfâşiau fiecare gând.Veşnicia trecuse printr-o clipǎ,iar viața mea,fericirea absolutǎ la care visam,rǎmânea departe. O veşnicie sfǎrâmatǎ de legile neştiute ale timpului.Plângeam fǎrǎ oprire,cǎci singurǎtatea îmi rǎnea din nou inima.Dragostea mea fusese din nou pierdutǎ. Cât de mult mi-aş fi dorit sǎ cuprind dragostea pentru tot restul eternitǎții în sufletul meu.Sǎ cuprind acel sentiment nemǎrginit în inima mea.sǎ iubesc în fiecare clipǎ a existenței,sǎ zâmbesc la fiecare pas.Eram un cuvânt,ce pǎstra în adâncul sǎu un tainic înțeles.Eram veşnicia care ajungea în adâncul inimii fiecǎrui cititor.Eram o razǎ de foc care strǎpungea fiecare suflet.Eram un cuvânt,pe care lumea hotǎrâse sǎ-l închidǎ în aceastǎ carte.O carte ce devenise cimitirul tuturor cuvintelor.eternitǎți întregi jertfite pe altarul unei pagini de hârtie.. Soarele,vocea unui cititor necunoscut,unui cǎlǎtor printre aceste oceanuri nesfârşite,îmi îmblânzise sufletul atunci când strǎbǎtuse propriul meu veşmânt. Puterea cu care mǎ cuprindea ma uimise.Respiram din nou regulat.Rǎmǎsesem din nou singur.Doar eu cu propriile mele gânduri,scufundat într-o lume plinǎ de mistere,ce nu ştiam dacǎ le voi afla vreodatǎ.eram un cuvânt,ce era purtat din ocean în ocean,din paginǎ în paginǎ,de gândul celui care mǎ crease.Scriitorul era stǎpânul meu,care mǎ aşeza dupǎ bunul sǎu plac. Totul era absolut…Soarele îmi dǎruia fericirea totalǎ,iar noaptea mǎ chinuia prin fiecare secundǎ înghețatǎ.Când soarele rǎsǎrea,viața mea renǎştea,iar când
apunea,murea!Totul dura o secundǎ!Focul îmi mistuia propria existențǎ…Priveam în jur,şi în rarele momente când puteam vedea,observam lacrimi în ochii prietenului meu.Sufletul meu plângea în tǎcere alǎturi de el.Îmi era prieten,iar în acele clipe trebuia sǎ îl ajut,sau mǎcar sǎ încerc..Şi aşa am fǎcut:-Dragul meu prieten,lacrimile tale îmi sfâie inima.Durerea ta pǎtrunde în sufletul meu.Spune-mi te rog,cum aş putea sǎ te ajut!-Plâng,plâng din cauza propriul adevǎr care mi-a zdruncinat sufletul.Viața mea este prea amarǎ.Am aflat cine sunt!Numele meu este Înțelepciune!-Nu înțeleg…Acest adevǎr te-a tulburat înt-un asemenea mod?-Of,nu aş fi fost supǎrat dacǎ numele meu ar fi fost “suferințǎ”, “moarte”,sau orice alt cuvânt.Dar ține minte,Înțelepciunea este cea care îți ucide eternitatea,singura noastrǎ existențǎ..Înțelepciunea îți aratǎ lumea aşa cum este.Şi credemǎ, este infiorǎtor sǎ vezi cum sfârşitul se aproprie şi eşti neputincios.Înțelepciunea este cea care îți aratǎ cǎ fericirea este departe,iar dragostea nu este decât un vis..Aici,în aceastǎ lume îngehțatǎ,lumea ne va uita.Soarele nu va mai rǎsǎri,şi noi vom pieri în propria noastrǎ singurǎtate.Pentru cǎ oamenii nu ne înțeleg.Într-o zi nu se va mai naşte nici-un cuvânt.Totul va muri!
Înțelepciunea este o greşealǎ, pentru cǎ,dacǎ ea ar lipsi,atunci iluzia ne-ar aduce o fericire imaginarǎ.Dar cred cǎ e mai bine sǎ zâmbim,înainte sǎ pierim.Nu pot explica,pentru cǎ este mai bine aşa.Poate cǎ adevǎrul nu trebuie aflat niciodatǎ.Nu uita,tot ce îți pot spune cǎ suntem cadavre vii,ce şi-ar dori sǎ moarǎ înainte ca singurǎtatea sǎ îi închidǎ în închisoarea uitǎrii,de unde nu vor mai ieşi niciodatǎ.În aceste momente,acelacare va muri va fi binecuvântat,pentru cǎ va scǎpa de furtuna care va veni.Iar eu,înțelepciunea voi fi un biet cuvânt,pe care timpul îl va rǎni cu purul adevǎr. Am tǎcut…Vorbele lui,mǎ cutremurau la nesfârşit.o viziune îngrozitoare.Aşteptam soarele,aşteptam ca cineva sǎ deschida aceastǎ carte...
